6 p.m., GMT+2 / ora 18
Stream
Musicology Masterclass / Masterclass de muzicologie
Prof. Dr. Wolfgang Marx (University College Dublin)
Wolfgang Marx is Associate Professor at University College Dublin, as well as a member of the UCD Humanities Institute. He also chairs the research division 'Death, Burial and the Afterlife' at the UCD College of Arts & Humanities. His research interests include the music of György Ligeti, the representation of death in music, the theory of musical genres, and music and post-truth. Among his publications are György Ligeti: Of Foreign Lands and Strange Sounds (co-edited with Louise Duchesneau), Rethinking Hanslick. Music, Formalism, and Expression (co-edited with Nicole Grimes and Siobhán Donovan, 2013), Death, Burial and the Afterlife. Dublin Death Studies 1 (co-edited with Philip Cottrell, 2014), Who Telleth a Tale of Unspeaking Death? Dublin Death Studies 2 (2017), as well as recent articles on the impact of cultural trauma on Ligeti's music, and the relevance of Ligeti's interviews and writings for the assessment of his work. He has been invited to edit a new volume on Ligeti for the Contemporary Composers series of the Centro Studi Opera Omnia Luigi Boccherini which will be published by Brepols in time for the composer's centenary in 2023.
Wolfgang Marx este conferenţiar la University College Dublin, dar şi membru al Institutului de Ştiinţe Umaniste al aceleiași instituții. Este şi preşedinte al departamentului de cercetare “Death, Burial and the Afterlife” [Moarte, Îngropăciune şi Viaţă de apoi] al Colegiului de Arte şi Ştiinţe Umaniste al UCD. Printre domeniile sale predilecte de cercetare se numără muzica lui György Ligeti, reprezentarea morţii în muzică, teoria genurilor muzicale şi muzica şi post-adevărul. Printre titlurile publicate se numără György Ligeti: Of Foreign Lands and Strange Sounds (editat împreună cu Louise Duchesneau), Rethinking Hanslick. Music, Formalism, and Expression (editat în colaborare cu Nicole Grimes şi Siobhán Donovan, 2013), Death, Burial and the Afterlife. Dublin Death Studies 1 (în colaborare cu Philip Cottrell, 2014), Who Telleth a Tale of Unspeaking Death? Dublin Death Studies 2 (2017), cât şi articole recente despre impactul traumei culturale asupra muzicii lui Ligeti şi importanţa interviurilor şi scrierilor lui Ligeti pentru evaluarea operei sale. A fost invitat să editeze un nou volum despre Ligeti pentru seria Compozitori contemporani a Centro Studi Opera Omnia Luigi Boccherini, care va fi publicat de Brepols cu ocazia centenarului compozitorului, în 2023.
Music has surely been linked to grief and death since human beings started expressing themselves musically; there is hardly any culture on our planet that does not have a musical aspect to its funeral rites. It has also been a perennial topic of art music, not just in song, madrigal and sacred genres such as cantata or passion but even in instrumental music particularly since the Romantic age (one only has to think of the funeral marches in symphonies from Beethoven's “Eroica” via Dvořák's “From the New World” to several of Mahler's works). This presentation will look at attempts to classify musical ways of representing grief such as Philip Tagg's identification of “traditional” Western markers of funereal music – which comes with the important caveat that in other cultures the music of grief often sounds very different. Drawing on musical examples from opera and requiem – two genres in which musical creativity with regard to grief and death has unfolded in particularly rich and varied ways – I will discuss a range of theoretical approaches including Linda and Michael Hutcheon's reading of Monteverdi's Orfeo as representing the eponymous hero's path through Elisabeth Kübler-Ross's five stages of grief, Sebastian Leikert's psychoanalytical interpretation of music's cathartic capacities and the concept of the singing voice's survival and commemorative potential beyond an operatic character's death as discussed by Michal Grover-Friedlander. Opera and requiem also demonstrate that while mourning is a central reaction to death, it rarely is the only one – funereal music often engages with a range of emotions, serving several functions at once such as celebrating a deceased's achievements or being part of a succession rite (“The King is dead, long live the King!”). However, in the vast majority of cases grief remains the focal point around which all the other functions coalesce – in art music as well as in popular songs.
Muzica a fost, fără îndoială, asociată cu suferința și moartea încă de când oamenii au început să se exprime în sunete; aproape că nu există cultură pe planeta noastră care să nu aibă o componentă muzicală a ritualurilor funerare. A fost, de asemenea, o temă constantă a muzicii culte, nu doar în cântec, madrigal și genuri sacre precum cantata sau pasiunea, dar chiar și în muzica instrumentală, mai cu seamă începând cu Romantismul (este suficient să ne gândim la marșurile funebre din simfonii, de la ”Eroica” lui Beethoven, trecând prin Simfonia ”Din Lumea nouă” de Dvořák, până la câteva lucrări de Mahler). Prezentarea noastră își propune să clasifice modalitățile muzicale de reprezentare a suferinței, prin prisma elementelor pe care Philip Tagg's le consideră “tradiționale” în muzica funebră occidentală – plasată sub rezerva faptului că în alte culturi muzica ce exprimă suferința sună, cel mai adesea, foarte diferit. Apelând la exemple muzicale din operă și requiem – două genuri în care creativitatea muzicală sub aspectul redării suferinței și morții s-a manifestat cu o mare bogăție și varietate de mijloace – voi lua în discuție o serie de abordări teoretice, printre acestea interpretarea pe care Linda și Michael Hutcheon o fac piesei Orfeu de Monteverdi, echivalând-o cu trecerea eroului prin cele cinci faze ale durerii, așa cum apar ele definite de Elisabeth Kübler-Ross. La acestea se adaugă interpretarea psihoanalitică a lui Sebastian Leikert's asupra calității cathartice a muzicii, conceptul de supraviețuire a vocii cântate și potențialul comemorativ dincolo de moartea unui personaj de operă, așa cum o arată Michal Grover-Friedlander. Opera și requiemul demonstrează, de asemenea, că în timp ce plângerea celor dispăruți este o reacție fundamentală în fața morții, arareori aceasta este singura, căci muzica funebră ilustrează de multe ori un spectru de emoții, deținând simultan mai multe funcții, ca de pildă să pună în evidență realizările persoanei decedate sau să marcheze o ceremonie de învestire (“The King is dead, long live the King!”). Cu toate acestea, în marea majoritate a cazurilor, jelirea și suferința rămân atributele principale în jurul cărora toate celelalte funcții se grupează, atât în muzica cultă, cât și în cântecele din repertoriul genurilor minore (popular music).